Ne nastem singuri si murim tot singuri

Venim singuri in lumea asta, ne luptam singuri pentru a vedea lumina zileli , ne parcurgem singuri drumul prin viata si intr-un final , murim tot singuri.

Mereu singuri, mereu ganditori , mereu suferinzi.

Ne chinuim, efectiv ne chinuim mereu, in fiecare zi a vietii noastre sa ne inconjuram de oameni,  cautam oameni buni , calzi si blanzi.

Toata viata incercam sa facem fapte bune, crezand ca mai tarziu, acestea se vor intoarce catre noi inzecit si atunci cand ne va fi mai greu , cineva ne va intinde si noua o mana de ajutor. Speram, lasam de la noi, ne mintim ca o sa fie bine, ca o sa treaca, ca nimeni si nimic nu o sa ne doboare niciodata si de fapt ajungem fix pe marginea prapastiei.

Ajungem pe margiea prapastiei, ajungem in momente grele de-a lungul  vietii, cand simtim ca nimic nu mai are sens si totul este in van. Am vrea sa fie cineva langa noi, am vrea sa ne spuna ca o sa fie bine si ca o sa treaca, ca totul este trecator si ca vom razbi cumva. Insa acel cineva nu este acolo, nu are timp pentru noi, nu poate sa se dedice in totalite, pentru ca , mai mult ca sigur nu ii pasa de ceea ce este in sufletul nostru si nici nu vrea sa inteleaga. 

Si uite asa, realizam ca in cele mai importante momente din viata noastra suntem singuri.  Desi de-a lungul existentei noastre ne zbatem sa fim inconjurati de oameni, sa avem prieteni , sa avem amintiri, sa ne gasim jumatatea , sa fim mereu cu cineva, ajungem intr-o zi intr-un punct in care suntem doar noi si subconstientul nostru.

Atat.