Pentru mine. Pentru suflet

Stau uneori si privesc in retrospectiva  asupra lucrurilor care s-au intamplat de-a lungul timpului si imi aduc, cu nostalgie, aminte de cat era de bine cand eram copil.  Atunci  totul era mai frumos, aveam atat de mult timp pentru cei dragi mie. Puteam sta ore intregi impreuna cu mama si tata, dar mai ales cu bunicii mei, doua personaje  foarte importante ale copilariei mele.  Zilele de vara le petreceam mereu afara, din zi si pana-n seara, la umbra nucului batran , unde era racoare si liniste. Ma jucam cu papusile , cu pisicutele, dar de cele mai multe ori imi placea sa stau intinsa si sa admir zborul porumbeilor  sau sa visez cu ochii deschisi la ce voi face cand voi fi mare.  Fiind copil nu realizam cate responsabilitati ne poate aduce viata cu timpul , dar o data cu inaintarea in varsta le-am descoperit pe toate. Iarna o petreceam mereu la gura sobei, in casa era cald si bine si peste tot plutea un parfum de portocala. Craciunul era sarba...

Venim singuri in lumea asta, ne luptam singuri pentru a vedea lumina zileli , ne parcurgem singuri drumul prin viata si intr-un final , murim tot singuri. Mereu singuri, mereu ganditori , mereu suferinzi. Ne chinuim, efectiv ne chinuim mereu, in fiecare zi a vietii noastre sa ne inconjuram de oameni,  cautam oameni buni , calzi si blanzi. Toata viata incercam sa facem fapte bune, crezand ca mai tarziu, acestea se vor intoarce catre noi inzecit si atunci cand ne va fi mai greu , cineva ne va intinde si noua o mana de ajutor. Speram, lasam de la noi, ne mintim ca o sa fie bine, ca o sa treaca, ca nimeni si nimic nu o sa ne doboare niciodata si de fapt ajungem fix pe marginea prapastiei. Ajungem pe margiea prapastiei, ajungem in momente grele de-a lungul  vietii, cand simtim ca nimic nu mai are sens si totul este in van. Am vrea sa fie cineva langa noi, am vrea sa ne spuna ca o sa fie bine si ca o sa treaca, ca totul este trecator si ca vom razbi cumva. Insa acel...